De ce nu pot renunta la lucrarile vechi?

Pana acum am realizat mii si mii de desene si picturi si le am aproape pe toate in casa, in calculator si pe diverse situri, chiar si pe cele vechi in care se vede ca pe vremea aceea nu stapaneam tehnica si greseam lamentabil cand venea vorba de anatomie.

Desi si mie imi par ridicole multe dintre ele acum cand imi dau seama ca atunci nu prea stapaneam anatomia si deformam corpul feminin si s-ar putea spune ca nu ar mai trebui sa le public pentru ca risc sa ma fac de ras cu ele, privitorii facandu-si o parere doar din aceste lucrari fara sa aiba rabdare sa le mai caute si pe cele noi eu nu pot renunta la aceste creatii mai mult sau mai putin artistice pentru ca ele inseamna ceva pentru mine si pentru sufletul meu. Fiecare dintre aceste desene si picturi are povestea sa, sentimentul pe care l-am trait cand in momentele creatiei si pe care il retraiesc de fiecare data cand ma reintalnesc cu respectivul desen sau pictura.

Nu pot renunta la ele pentru ca pentru mine acestea au reprezentat mult mai mult decat materiale consumate si timp folosit pentru dezvoltarea talentului meu artistic.

Un exemplu este desenul de mai sus care e oribil din punct de vedere artistic dar nu il arunc la gunoi pentru ca l-am realizat in adolescenta cu gandul la cea pe care mi-o doream langa mine atunci, dorindu-mi sa fiu eu in bratele ei, sa pot sa-mi culc capul pe pieptul ei iar ea sa ma asculte cand sunt trista, sa ma inteleaga si sa ma iubeasca si desi nu a iesit cine stie ce am pus multa pasiune in el si acum cand il privesc retriesc acea dorinta puternica de atunci, din anii adolescentei mele cand aceste desene imi alinau singuratatea si nimeni nu ar putea intelege ce era in sufletul meu atunci.
Si in desenul in pix de mai jos este o imagine de vis a fetei cu parul lung drept si negru pe care o visam mereu si o doream langa mine acnd aveam 15 ani, imaginea ei angelica intr-un decor cosmic atat de frumos, tinand in mana un voal alb, semitransparent si niste petale de trandafir care curg sub forma de ploaie din mana ei.

Aceste creatii nu sunt niste capodopere, foarte probabil ca nu vor ramane in istorie ca niste mari opere de arta si nici eu nu le-am facut dorindu-mi sa-mi aduca glorie si bani ci din nevoia de a exprima niste sentimente puternice pe care eu le simteam in adolescenta dar stiam ca nu imi este permis sa le simt si ceea ce imi doresc e ca macar mesajul lor sa ramana. Ele au fost o oglinda a sufletului meu.

In ele e o farama din imaginea iubitei pe care mi-o doream atunci, cate ceva al ei si doar in vise, in imaginatia mea si in desene pot sa o intalnesc.

Aceste desene sunt ca un fel de jurnal al adolescentei mele, un jurnal cu mii si mii de pagini, un jurnal cu mii si mii de chipuri ale celei pe care mereu mi-am dorit-o langa mine.

Eu nu pot renunta la aceste creatii vechi pentru ca in ele este EA, femeia pe care mi-am dorit-o langa mine atunci, cand eram o fatuca de 14-15-16 ani si pe care mi-o doresc si acum langa mine si probabil ca o voi astepta pana cand imi va creste tot parul alb si de fiecare adta acnd sunt singura acasa si rasfoiesc miile de desene imi doresc ca in locul muntelui de desene in bratele mele sa fie ea, sa o simt alaturi. De atatea ori rasfoiesc iar si iar aceste desene dorindu-mi ca in locul lor sa fie iubita mea.
Filmuletul de mai jos contine o parte din desenele mele vechi si noi intr-un proces de permanenta evolutie