"Fata care deseneaza femei dezbracate", asa eram cunoscuta in tot liceul acum 10 ani. In fiecare zi desenam cel putin un nud feminin cu pixul sau cu ce aveam la indemana. Desenam dintr-un dor enorm de iubire, o iubire care nu imi era permisa in timp ce alte fete se indragosteau de cate un baiat. Ma simteam mereu singura, neinteleasa si insetata de iubire. Desenam pe holurile liceului sperand ca acea iubire, acea fiinta ce imi seamana atat de mult, cu care am atatea in comun, care simte ceea ce simt si eu, exista undeva si intr-o zi ma va gasi, va veni la mine si vom avea mereu una pe alta, sustinandu-ne reciproc. Fetele ma vedeau ca pe o ciudatenie si ma evitau temadu-se de mine in timp ce baietii ma hartuiau.
Desi desenele sunt redundante, nu au iesit niste capodopere si nici nu am vrut sa fie, valoarea lor fiind una pur sentimentala, le mai pastrez si acum pe toate chiar daca am multe alte desene noi mult mai elaborate, estetice si corecte in ceea ce priveste anatomia, perspectiva si umbrele, sunt 3000 si ceva.
Azi sunt la fel de singura ca atunci iar aceste desene sunt tot ce am.
