Un sonet pe care Eminescu l-a scris amintindu-si de iubita pierduta pe veci

Când însuşi glasul gândurilor tace,

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii

-Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?

Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei

Cu ochii mari şi purtători de pace?

Răsai din umbra vremilor încoace,

Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,

A ta iubire c-un suspin arat-o,

Cu geana ta m-atinge pe pleoape,

Să simt fiorii strângerii în braţe

-Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Este evident ca poezia de mai sus nu i-a fost dedicata Veronicai Micle ci celei care a murit prea devreme pentru a apuca sa-l faca pe poet fericit, ea fiind singura care ar fi putut sa-l faca fericit. Cand am citit poezia asta parca am vazut imaginea fantomatica a acestei fete care s-a stins mult prea devreme, un inger blond inconjurat de o aura alba de lumina. Si acum cand citesc poezia asta parca aud cantecul divin al ingerilor si parca vad chipul ei alb-straveziu, atat de luminos, atat de ireal. Desenul de mai sus este doar una dintre creatiile mele in care am incercat sa redau frumusetea ei divina, atat de minunata, atat pura. Cand citesc aceasta poezie resimt si eu acel dor puternic pe care il simtea Eminescu cand se gandea la acea fata si imi doresc ca si el sa o pot chema, sa vina la mine sa simt fiorii imbratisarilor ei si iubirea ei atat de curata.