Marta, in poezia "Locul aripelor"

Am realizat acest desen azi cu gandul la Marta, fata cu parul de aur moale care i-a marcat aproape toata creatia lui Eminescu, fata aceea minunata, ingerasul acela blond care a murit ca si Iulia Hasdeu la doar 19 ani lasand in sufletul poetului mai multa durere decat poate sa incapa in toate poeziile pe care acesta le-a scris.Acesta este felul in care mi-am imaginat-o dupa ce am citit pozia "Locul aripelor", o copila de o frumusete angelica, inocenta si provocatoare in acelasi timp. Atat de frumoasa era fata asta, si la exterior dar si interior, atat de pura. Pacat de ea ca a murit atat de repede. Daca as putea sa o aduc in timpurile noasre si sa-i salvez viata ar fi atat de frumos. S-ar putea spune ca sunt nebuna dar pur si simplu m-am indragostit de aceasta fata si de atatea ori mi-am dorit sa fie aici cu mine. Dar e moarta si nici poezia lui eminescu nici dorul meu nu o pot readuce la viata. Ea a fost muza lui Mihai Eminescu, nu Veronica Micle.

Locul aripelor

Strecor degetele mele printre buclele-ţi de aur,
Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut,
Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,
Iară ochii-ţi, gardianii, mă opresc şi mă sumut.

Ochii tăi, înşelătorii! A ghici nu-i pot vreodată,
Căci cu două înţelesuri mă atrag şi mă resping ­
Mă atrag când stau ca gheaţa cu privirea desperată,
Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.

O, atunci mâna ta-i tare şi respinge cu putere
Mâna mea, care profană ar intra în santuar
Să se-ascundă-n sânii-ţi tineri, pe când eu plin de plăcere
Să uit lumea-n sărutarea-ţi şi în ochii tăi de jar.

Astăzi însă nu-s ca flama cea profană şi avară,
Inima mi-e sântă astăzi, cald şi dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca rugăciunea şi timid ca primăvara,
Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu.

Tu surâzi cu nencrezare?... Cât de rea eşti tu, copilă!
Lasă ca sub gazul roşu eu la sânii-ţi să pătrunz,
Să deschei corsetul ista... Tu roşind să râzi gentilă,
Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepţii albi, rotunzi

Şi să strecor a mea mână după gâtu-ţi de zăpadă!
Tu roşeşti... tu nu vrei, Marta?... O, de-ai şti ce caut eu...
Ai surâde şi-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,
Să-ţi privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.

Cungiurând c-un braţ molatec gâtul tău cel alb ca zarea,
Apăsând faţa-ţi roşită pe-al meu piept bătând mereu,
Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare:
Locul aripelor albe le-aş căta-n delirul meu!

Locul ciunt unde aripa se-nalţă albă c-argintul
Când tu înger încă-n ceruri pluteai dulce, fericit,
Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul
Te-ai uitat... şi-n lumea asta ca copilă te-ai trezit.