Inger de paza

Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,

Vedeam ca în vis pe-al meu inger de paza,

Incins cu o haina de umbre si raze,

C-asupra-mi c-un zimbet aripele-a-ntins;

Dar cum te vazui intr-o palida haina,

Copila cuprinsa de dor si de taina,

Fugi acel inger de ochiu-ti invins.

Esti demon, copila, ca numai c-o zare

Din genele-ti lunge, din ochiul tau mare

Facusi pe-al meu inger cu spaima să zboare,

El, veghea mea sfinta, amicul fidel ?

Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale,

Să pot recunoaste trasaturile-ti pale,

Căci tu - tu esti el.

Marta, in poezia "Locul aripelor"

Am realizat acest desen azi cu gandul la Marta, fata cu parul de aur moale care i-a marcat aproape toata creatia lui Eminescu, fata aceea minunata, ingerasul acela blond care a murit ca si Iulia Hasdeu la doar 19 ani lasand in sufletul poetului mai multa durere decat poate sa incapa in toate poeziile pe care acesta le-a scris.Acesta este felul in care mi-am imaginat-o dupa ce am citit pozia "Locul aripelor", o copila de o frumusete angelica, inocenta si provocatoare in acelasi timp. Atat de frumoasa era fata asta, si la exterior dar si interior, atat de pura. Pacat de ea ca a murit atat de repede. Daca as putea sa o aduc in timpurile noasre si sa-i salvez viata ar fi atat de frumos. S-ar putea spune ca sunt nebuna dar pur si simplu m-am indragostit de aceasta fata si de atatea ori mi-am dorit sa fie aici cu mine. Dar e moarta si nici poezia lui eminescu nici dorul meu nu o pot readuce la viata. Ea a fost muza lui Mihai Eminescu, nu Veronica Micle.

Locul aripelor

Strecor degetele mele printre buclele-ţi de aur,
Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut,
Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,
Iară ochii-ţi, gardianii, mă opresc şi mă sumut.

Ochii tăi, înşelătorii! A ghici nu-i pot vreodată,
Căci cu două înţelesuri mă atrag şi mă resping ­
Mă atrag când stau ca gheaţa cu privirea desperată,
Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.

O, atunci mâna ta-i tare şi respinge cu putere
Mâna mea, care profană ar intra în santuar
Să se-ascundă-n sânii-ţi tineri, pe când eu plin de plăcere
Să uit lumea-n sărutarea-ţi şi în ochii tăi de jar.

Astăzi însă nu-s ca flama cea profană şi avară,
Inima mi-e sântă astăzi, cald şi dulce-i pieptul meu,
Azi sunt cast ca rugăciunea şi timid ca primăvara,
Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu.

Tu surâzi cu nencrezare?... Cât de rea eşti tu, copilă!
Lasă ca sub gazul roşu eu la sânii-ţi să pătrunz,
Să deschei corsetul ista... Tu roşind să râzi gentilă,
Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepţii albi, rotunzi

Şi să strecor a mea mână după gâtu-ţi de zăpadă!
Tu roşeşti... tu nu vrei, Marta?... O, de-ai şti ce caut eu...
Ai surâde şi-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,
Să-ţi privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.

Cungiurând c-un braţ molatec gâtul tău cel alb ca zarea,
Apăsând faţa-ţi roşită pe-al meu piept bătând mereu,
Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare:
Locul aripelor albe le-aş căta-n delirul meu!

Locul ciunt unde aripa se-nalţă albă c-argintul
Când tu înger încă-n ceruri pluteai dulce, fericit,
Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul
Te-ai uitat... şi-n lumea asta ca copilă te-ai trezit.

Marta

In acest desen am încercat sa redau imaginea primei iubite a lui Mihai Eminescu așa cum potul o descrie in poezia “De ce sa mori tu”.Deși se zice ca o chema Casandra Elena Alupului, in poezie copila apare cu numele Marta. Nu știu daca erau doua persoane diferite sau aceasta Marta era chiar Casandra .Marta apare si in poezia “Locul aripelor”. Marta era o fata simpla din Ipotești, o fata blonduța cu ochii căprui închis de care poetul a fost foarte îndrăgostit in adolescenta.Deși nu se considera o fata frumoasa Marta era ca un înger, o copila cu bucle de aur si mai ales cu un suflet superb. Marta era o fata minunata, o fata iubitoare si fidela care ar fi fost in stare sa stea langa ființa iubita pana la moarte. Marta ar fi fost fata alături de care Eminescu ar fi putut fi fericit. Nu știu daca ea este fata care a murit lasandu-l pe poet atât de îndurerat dar daca este aceeași persoana atunci moartea ei a fost o mare pierdere. Cat de mult mi-as dori si eu sa întâlnesc un înger cum era ea, un înger pur printre oameni, care sa radieze de frumusețe exterioara si mai ales interioara.Eminescu a pierdut-o pe veci, iar eu nu o voi găsi niciodată si îmi ramane doar sa desenez si sa pictez visând la ea așa cum el a rămas cu amintirile si cu poezia.Poezia de mai jos “De ce sa mori tu?” dezvăluie destule amânunte legate de aceasta tanara fata

Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond
Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină,
Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină.
Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

Astfel treci şi tu prin lume... ca un basmu de proroc!
Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină!
Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină
Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când anii-ţi sunt de foc.

Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea-nduioşată
Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit,
Tu ai râde printre lacrimi şi-ai ascunde negreşit
În cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată.

Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,
Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel.
Pe când tu!... eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel
Ce pe cel care iubeşte ar veghea-n eternitate.

Şterge-ţi ochii, blondă Marta... ochii-ţi negri... două stele
Mari, profunzi ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin.
O, nu ştii cât e de dulce, de duios şi de divin
De-a te pierde-n ochii-aceştia străluciţi în lacrimi grele.

O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea... o sântă,
O martiră ce surâde printr-a lumei dor şi chin,
Pe când ochiul ei cel dulce şi de lacrimi încă plin
Se ridică pentr-o rugă cătră bolta înstelată.

Ai surâs?!... O! eşti frumoasă... înger eşti din paradis
Şi mă tem privind la tine... căci ţi-o jur: nu m-aş mira
Dac-ai prinde aripi albe şi la ceriuri ai zbura,
Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

Povestea teiului

— Blanca, ştii că din iubire
Făr’ de lege te-ai născut;
Am jurat de la-nceput
Pe Hristos să-l iei de mire!

Îmbrăcîndu-te-n veşmîntu-i,
Lepădînd viaţa lumii,
Vei spăşi greşala mumii
Şi de-o crimă tu mă mîntui.

— Traiul lumii, dragă tată,
Cine vor, aceia lese-l,
Dară sufletul mi-e vesel,
Tinereţea luminată;

Danţul, muzica, pădurea,
Pe acestea le-ndrăgii,
Nu chiliile pustii
Unde plîngi, gîndind aiurea!

— Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
Cum am spus, aşa rămîne;
Pentru drumul cel de mîne
De cu azi te pregăteşte!

Mîna Ea la ochi şi-o ţine,
Toate minţile-şi adună,
Să ia lumea-n cap, nebună,
Parc-atîta-i mai rămîne.\

Calu-i alb, un bun tovarăş,
Înseuat aşteapt-afară,
Ea picioru-l pune-n scară
Şi la codru pleacă iarăşi.

Sara vine din arinişti,
Cu miroase o îmbată,
Cerul stelele-şi arată,
Solii dulci ai lungii linişti.

Dar prin codri ea pătrunde
Lîngă teiul vechi şi sfînt,
Ce cu flori pîn-în pămînt
Un izvor vrăjit ascunde.

Îngînat de glas de ape
Cînt-un corn cu-nduioşare
Tot mai tare şi mai tare,
Mai aproape, mai aproape;

Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea, sunînd din valuri —
Sus în codri de pe dealuri
Luna blîndă ţine strajă. —

Ca din farmec Ea tresare,
Şi privind uimită-n lături,
Vede-un tînăr chiar alături,
Pe-un cal negru e călare…

Oare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevăru-i?
Flori de tei el are-n păru-i
Şi la şold un corn de-argint.

Ea privi atunci în jos,
Trece mîna pe la tîmple,
Iară inima-i se împle
De un farmec dureros.

El se da tot mai aproape
Şi cerşea copilăreşte;
Al ei suflet se răpeşte
De închide-a ei pleoape.

Cu o mînă îl respinge,
Dar se simte prinsă-n braţe,
De-o durere, de-o dulceaţă
Pieptul, inima-i se strînge.

Ar striga… şi nu se-ndură,
Capu-i cade pe-a lui umăr,
Sărutări fără de număr
El îi soarbe de pe gură;

O desmiardă ş-o întreabă,
Iar ea faţa şi-o ascunde,
Şi aşa de-ncet răspunde
Cu o voce dulce, slabă.

Tot alături călăresc,
Nu au grija nimănuia,
Şi de dragi unul altuia
Ei din ochi se prăpădesc;

Se tot duc, se duc mereu,
Trec în umbră, pier în vale,
Iară cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu.

Blîndu-i sunet se împarte
Peste văi împrăştiet,
Mai încet, tot mai încet,
Mai departe… mai departe…

Sus în brazii de pe dealuri
Luna-n urmă ţine strajă,
Iar izvorul, prins de vrajă,
Răsărea sunînd din valuri.

O stea pin ceruri

O stea pin ceruri o văd că trece
Şi eu un nume i-am pus din zbor,
Numele unei inime rece,
Fără fior.

Ea nevăzută acum se stinge,
Nimeni în zboru-i n-o-a urmărit;
Numai un ochi singur umed o plânge
Căci o-a iubit.

Ştiţi de ce stelei i-am dat un nume,
Numele unui suflet răcit,
Ce-acuma palid, uitat de lume,
A-mbătrânit?

Pentru că ochiul ce lăcrimează
După-acea steauă care s-a stins
Este-al meu suflet ce meditează,
E-ochiul meu plâns