| Mihai Eminescu Din valurile vremii... Din valurile vremii, iubita mea, răsai Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai - Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri Slăbită e de umbra duioaselor dureri! Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei, Femeie între stele şi stea între femei Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng, În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng. Cum oare din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump, Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec, Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân, Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin. Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci Şi umbra ta se pierde în negurile reci, De mă găsesc iar singur cu braţele în jos În trista amintire a visului frumos... Zadarnic după umbra ta dulce le întind: Din valurile vremii nu pot să te cuprind. Despre poezia lui Eminescu si despre tabloul meu am mai scris. Acest tablou este expus la Galeria T a fundatiei Henri Coanda, Biblioteca Culturala a Centrului Cultural European al sectorului 6 din Drumul Taberei nr 4 (aproape de biserica de la Razoare) pana la sfarsitul lunii mai |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu